Ceea ce (poate) nu va veni niciodată

Atașamentele excesive nu au fost niciodată o virtute. Dar ce ascund ele, de fapt? Nu am toate răspunsurile, însă am câteva piste de reflecție.

6/9/20262 min citit

Poate că mă înșel, dar, după ce am petrecut un timp analizând, analizându-mă, citind și ascultând, am ajuns la o concluzie care valorează cât valorează. Mă întreb dacă anumite forme de loialitate excesivă nu ascund uneori un atașament nesigur.

De ce un atașament nesigur? Pentru că atașamentul în sine nu este rău. Nu voi aprofunda prea mult acest subiect, dar am o părere puțin diferită de unele idei spirituale destul de extreme despre detașarea absolută.

Avem nevoie unii de alții pentru a ne construi, pentru a ne sprijini și pentru a merge mai departe. Dar nu cu orice preț.

Continuând această reflecție, mă întreb dacă anumite forme de loialitate excesivă nu ar putea fi legate de un atașament marcat de lipsuri, uneori de multe lipsuri. Poate un atașament inițial care nu ne-a oferit suficientă încredere în noi, în forțele noastre și în capacitatea noastră de a ne descurca singuri, în mod autonom.

Acest atașament se construiește în relația pe care o avem cu cei care au grijă de noi, numiți caregivers în engleză. Iar dacă în această relație, esențială pentru formarea copilului, au existat prea multe lipsuri sau o relație mai degrabă dezechilibrată cu un părinte care nici el nu se simțea bine, aceasta poate duce la un atașament nesigur.

Copilul poate rămâne atunci agățat de părintele său, fizic sau psihic, ori o parte din noi rămâne agățată de speranța că va primi într-o zi ceea ce nu a primit.

Să mă ierte psihologii mei. Scriu pornind cu adevărat de la povestea mea. Nu luați cuvintele mele drept un adevăr absolut. Sunt observații. Dar cred că există totuși un sâmbure de adevăr aici.

Mai simplu spus, când un copil a crescut cu prea multe lipsuri în relația cu unul dintre părinți, este posibil să rămână lipit de acel părinte, cu speranța că, într-o zi, va primi în sfârșit ceea ce nu a avut.

Și aici începe iluzia. Trăim în iluzii. Aceste iluzii ne îmbracă realitatea. Privim lumea prin ele. Interpretăm situațiile prin ele. Și uneori ne facem foarte mult rău, prea mult rău, încercând să le împlinim sau, mai degrabă, împotrivindu-ne celor întâmplate cândva, fără să putem schimba ceva.

Pentru că un lucru mi se pare sigur: nu putem repara trecutul.

Atunci de ce rămânem, în ciuda tuturor lucrurilor, atât de atașați de aceste iluzii? Pentru că doare să privim lipsa în față. Să recunoaștem că s-a încheiat. Că așa a fost. Și că asta nu se va schimba.

Apoi sunt două lucruri. Primul este că avem nevoie de resurse pentru a privi toate acestea. Avem nevoie de un sistem nervos capabil să suporte descărcarea emoțională legată de această durere. O durere care era adesea prea greu de recunoscut când aveam 7, 9 sau 12 ani, pur și simplu pentru că nu aveam capacitatea de a o face.

Și apoi, fără să mă întind prea mult, dezvoltăm tot felul de strategii pentru a evita asta. Ne ascundem în spatele unor straturi de rușine și vinovăție, uneori în spatele sindromului victimei nevinovate.

Al doilea lucru este curajul. Curajul și dorința de a ne elibera de toate acestea.

Pentru că, din păcate, aceste iluzii ajung adesea să devină zona noastră de confort. Chiar și atunci când este strâmtă. Chiar și atunci când este dureroasă. Chiar și atunci când miroase a închis.

Pentru că, măcar, o cunoaștem. Iar o închisoare veche pare uneori mai liniștitoare decât o libertate necunoscută.

Conversația continuă.

Mă găsiți și pe Instagram sau îmi puteți scrie.

Instagram · @maria.liebermann
marialiebermann03@gmail.com